Ținutul Moldovei este un adevărat leagăn al culturii populare românești, în care de-a lungul timpului, talentul, spiritualitatea și temeinicia localnicilor au dus la dezvoltarea a numeroase obiceiuri, tradiții și meșteșuguri care dăinuie şi astăzi.
Arta populară moldovenească se face remarcată mai ales datorită numeroaselor meșteșuguri tradiționale precum: țesutul, prelucrarea artistică a lemnului, pictura icoanelor, încondeiatul ouălelor, olăritul sau confecționarea măștilor populare.
Pe vremuri, multe genuri de artă populară nu proveneau nici din pasiune, nu erau nici profesie, ci alcătuiau partea firească a habitatului, iar abilităţile privind meşteşugurile se transmiteau din tată-n fiu, în familie, ca ceva firesc şi necesar. Locuitorii satelor nu trebuiau doar să semene şi să strângă roadele pământului, să se îngrijească de animale, sau să construiască o casă, ci şi să creeze obiecte de trai. Îndeletnicirile femeilor, în ceea ce priveşte obiectele casnice, ţineau în primul rând de ţesătorie. Dar pentru aceasta, mai întâi trebuia crescut inul, bumbacul sau cânepa, crescute animale pentru lână şi abia mai apoi acestea erau prelucrate şi din ele toarse fire. Războiul de ţesut era pus în funcţiune imediat după Crăciun.
Prosoapele, feţele de masă sau de pernă, draperiile, cuverturile ori hainele de sărbătoare, toate erau înfrumuseţate cu broderii şi dantele. Mai mult, „dantela” apărea şi pe lingurile de lemn, pe rafturile din bucătărie, pe ramele geamurilor şi ale uşilor, prin prelucrarea artistică a lemnului. Iată că cioplitul în lemn, ca şi în piatră, are în Moldova rădăcini adânci.
Creațiile meșterilor locali din aceste zile continuă să mențină vechile tradiții vii ca o legătură între trecut și prezent. Astăzi, obiectele de uz casnic, realizate manual de un meşter după tradiţiile strămoşilor, au devenit suveniruri. Chiar dacă a pierdut astfel din valoarea utilitară, arta populară nu este pregătită să moară, căci meşteşugul de artă reprezintă una din cele mai expresive deosebiri materiale ale unui popor față de altul. Niciodată nu vom confunda covorul moldovenesc cu cel turcesc, sau armenesc, spre exemplu, chiar dacă toate trei sunt ţesute din lână de oaie, respectând metode aproape similare, pentru că există culori specifice, motive grafice şi dimensiuni caracteristice. Cel mai răspîndit ornament moldovenesc – geometric şi puternic stilizat vegetal – se foloseşte şi la sculptarea în lemn şi la broderie. Artizanii locali care lucrează în lemn au adăugat decoraţiuni noi la obiectele tradiţionale pe care ei le realizează. Astfel, au apărut decorațiuni noi pe porțile înalte de lemn, pe bâtele decorate în stil tradițional, pe măștile din lemn sau pe piese de mobilier. Drept dovadă, tradiţiile nu au dispărut. Şi astăzi e vie artatâmplăritului, a sculptatului în lemn, a ţesutului şi a măştilor tradiţionale.

Arta prelucrării lemnului


Având în vedere resursa nesecată de materie primă – pădurea – una dintre cele mai uzitate materii prime pentru confecţionarea obiectelor necesare traiului de zi cu zi este lemnul. Date fiind diferitele utilităţi, acest mestesug a îmbrăcat forma mai multor specializări, precum: tâmplăritul, dogăritul, rotăritul, drăniţitul şi dulgheritul. Tipul de lemnul folosit era: brad, arin, stejar, fag, tei şi plop, prelucrat prin folosirea de tehnici de lucru ca: tăierea, cojirea, sculptura, crestarea şi pirogravura. Astfel, s-au construit case şi anexe gospodăreşti, biserici, mobilier tradiţional, dar şi obiecte de uz casnic şi gospodăresc.
Experienţa de veacuri în arta lemnului i-a învăţat pe meşteri întrebuinţarea adecvată a fiecărui tip de lemn. Astfel, lemnul de brad şi stejar este folosit în construcţii, fagul pentru lăzi de zestre, cornul şi alunul pentru bâte ciobăneşti şi codirişti de bici, lemnul de frasin pentru cadre de uşi şi ferestre, iar paltinul şi teiul pentru furci de tors, linguri sau casete. Totodată, în fiecare casă bărbatul deţinea cunoştinţele şi deprinderile necesare prelucrării, cel puţin sumare, a lemnului, fiind capabil să construiască şi să întreţină o parte din obiectele de uz casnic sau din gospodărie. Lucrările mai dificile, însă, erau lăsate în seama tâmplarilor sau a dulgherilor.
Prelucrarea lemnului are însă şi o calitate de artă, pentru care meşterul trebuie să fie înzestrat cu mult simţ artistic, dibăcie şi migală, astfel încât lemnul brut, cu grijă ales, să capete contururi ferme în mâinile acestuia. E nevoie de multă îndemânare pentru că lemnul este un material sensibil, din care se poate crea o gamă largă de obiecte, de la cele mici, de uz personal, ustensile casnice şi unelte de lucru, obiecte de cult, până la piese mari de interior şi exterior. În decorul caselor se remarcă cioplirea şi dăltuirea în lemn a unor obiecte precum consolele ferestrelor, ramele uşilor şi ferestrelor, porţile mari, intrările în grajduri, toate ornamentate cu motive puternic scoase în relief. Văzute ca adevărate capodopere populare, datorită arhitecturii lor, casele bătrâneşti impresionează prin armonia proporţiilor şi a volumelor, dar şi prin bogăţia ornamentelor traforate, care se potrivesc perfect cu frumuseţea naturală a lemnului. Casele, adevărate bijuterii arhitecturale ca urmare a măiestriei meşterilor sculptori, sunt construite cu acoperiş înalt şi streaşină largă pentru a apăra prispa de ploi şi zăpezi.
Totodată, unul dintre obiectele cele mai comune, mai des şi mai variat ornamentate este lingura de lemn, prezentă în orice gospodărie.
Tâmplăritul, cunoscut şi sub denumirea de stolerit, a apărut ca meşteşug specializat în a doua jumătate a secolului XVIII. Mai mult, tranziţia spre un nou tip de locuinţă, având două încăperi şi pridvorul central (tindă), deci implicit uşi de trecere şi ferestre numeroase, a accentuat nevoia dezvoltării acestui tip de meşteşug. Iniţial, dulgherii realizau mobilierul de strictă necesitate dintr-o gospodărie, ca mai apoi să se facă diferenţierea între cele două meserii: dulgher şi tâmplar. Comparativ cu uneltele folosite de dulgher, tâmplarul dispune de o masă de tâmplărie, masă pentru geluit (hobelbanc), ferăstraie de mână de diferite mărimi, ferăstrău coadă de vulpe, gură de broască, horjuri, făltuitor etc., în timp ce principalele obiecte pe care le meşteşugeşte sunt: podişoare, cuiere, dulapuri, credenţe, paturi, scaune, mese, lăzi, colţare, hambare, cufere sau cadre pentru verande.
Preocuparea sporită pentru prelucrarea artistică a lemnului a venit şi ca urmare a faptului că materialul, lemnul, oferă posibilităţi de întrebuinţare diverse. El poate fi prelucrat cu uşurinţă, iar decorarea sa se realizează cu unelte simple şi obişnuite gospodăriilor, precum toporul, barda, dalta sau briceagul, fără să implice tehnologii speciale şi elaborare minuţioasă. În plus, comparativ cu lutul, spre exemplu, o materie primă la fel de uşor de modelat, lemnul a fost prelucrat artistic de meşteri înaintea lutului, fiind astfel materialul asupra căruia s-au imprimat primele însemne decorative.
În prelucrarea artistică a lemnului avem de-a face cu tehnici precum crestare, incizie, pirogravare, încrustare, cojire, împletire, încovoiere, cioplire, iar în cazuri mai speciale de ronde-bosse, perforare (traforare), iar pentru botele ciobăneşti turnarea sau umplerea cu metal (cositor).
Din punct de vedere al ornamentelor, obiectele de lemn prelucrate sub diverse forme încearcă să suplinească lipsa culorilor multiple şi să evidenţieze caracteristicile naturale ale lemnului. Astfel, se disting mai multe categorii de elemente, motive şi compoziţii ornamentale: geometrice, zoomorfe, antropomorfe, fitomorfe, cosmice sau desene libere. Ca motive antropomorfe se remarcă reprezentarea, pe botele ciobăneşti, a două motive. Este vorba despre mâna sub formă de pumn şi capul de om. În cazul ornamentelor de tip geometric, se evidenţiază zimţii, spirala şi cercul incizat sau decupat, prin care se face trecerea spre cosmomorf, realizându-se decoraţii de mare vechime ca roza vânturilor sau motivul solar. Tot în categoria motivelor geometrice regăsim şi rombul sau arcul de cerc. În ceea ce priveşte ornamentele zoomorfe găsim ca reprezentare şarpele, în timp ce ornamentele vegetale sunt de obicei reprezentate de cele mai multe ori în manieră naturalistă şi uneori stilizat, fiind vorba de crenguţa de brad, frunza, conul sau floarea.

Arhitectura caselor de lemn


Adevărate capodobere ale arhitecturii populare sunt casele bătrânești. Acestea impresionează prin armonia proporțiilor și volumelor, construite cu acoperișînalt și streașina largă pentru a apăra prispa de ploi și zăpadă. Remarcabile sunt și bogăția ornamentelor traforate care se potrivesc perfect cu frumusețea naturală a lemnului și îmbracă aceste căsuțe, transformându-le în adevărate bijuterii arhitecturale.

Plutăritul


Dezvoltarea industriei forestiere în jumătatea a doua a secolului XIX, dar și drumurile puține și greu practicabile au condus la creșterea plutăritului în zona Neamț, pe apele Bistriței. În funcție de lemnul din care erau alcătuite, plutele erau de două tipuri: plute din lemne rotunde sau plute din lemne fasonate. Totodată, însăși lemnele care intrau în alcătuirea plutelor făceau parte din materiale transportate, alături de alte lemne, mărfuri, alimente sau oameni. Astfel, plutașul era nevoit să străbată mari distanțe pe jos. La început pentru a-și lua pluta în primire, iar mai apoi, după ce o preda, odată ajuns la destinație. Astăzi, nu se mai practică această meserie, dar povestea plutașilor se păstrează încă vie în memoria locuitorilor ținutului Neamț.

Prelucrarea fibrelor textile


Prelucrarea fibrelor textile este una dintre principalele activităţi casnice, în urma căreia erau confecţionate două sortimente de produse, textile de casă şi ţesături pentru îmbrăcăminte, în urma prelucrării în propria gospodărie a lânii, cânepei şi a inului.
Acestea din urmă, materii prime importante pentru tors şi ţesut, erau cultivate lângă fiecare gospodărie. Odată recoltate plantele, ele se strângeau în snopi, iar mai apoi, după uscare, erau aşezate în topile special amenajate. Dupa putrezirea părţii lemnoase, plantele se scoteau la soare pentru a se usca. După uscare, urma meliţarea snopilor, mai întâi în meliţoi, pentru a se mărunţi partea lemnoasă, iar mai apoi în meliţă, ocazie cu care se îndepărta de tot partea lemnoasă (puzderie), rezultând fuiorul. În cele din urmă, fuiorul era pieptănat cu ajutorul ragilei şi al pieptenilor, şi mai apoi pus la un loc cu alte fuioare înmănuncheate într-un caier, care urma a fi tors. În cazul firelor mai groase de cânepă, înainte ca acestea să fie meliţate erau bătute cu maiul pentru a se înmuia partea lemnoasă.
Pânza pentru cămăşi şi iţari se ţese din firele de cânepă, iar pânza de in este folosită pentru confecţionarea cămăşilor de sărbătoare şi a aşternuturilor.
De cealaltă parte, lâna odată tunsă este spălată în ciubere mari, cu apă fierbinte şi cu leşie din cenuşă de fag sau mesteacăn. Dupa spălare, lâna se clăteşte şi se limpezeşte la râu, urmând ca după aceea să fie pusă la uscat pe garduri. Astfel curaţată, lâna este scărmănată manual şi pieptănată şi separată în două, pe de o parte părul (lâna cu firul lung) folosit la urzeală, iar de cealaltă canura pentru băteală sau pentru împletit.
Odată obţinute părul şi canura, se împart în caiere pentru a fi toarse în furcă cu ajutorul fuselor. În anumite cazuri, pentru anumite utilizări, firele toarse sunt răsucite cu druga, apoi făcute gheme şi sculuri pentru a fi vopsite.

Ţesături de interior şi piese de port


În familiile tradiţionale moldoveneşti ţesutul şi cusutul pentru familie erau îndeletniciri specific feminine, care făceau parte din ocupaţiile de bază ale femeii moldovence. De la piese de port zilnice la cele de sărbătoare şi până la textilele decorative pentru locuinţă, totul era lucrat cu migală de mâini harnice şi dibace. Şi în zilele noastre, în familiile de la sat s-a păstrat tradiţia ca fetele să deprindă în familie arta ţesutului. Astfel, multe dintre copile încep la vârsta de 6-7 ani să coasă primele pânze sau să-şi ajute mamele la pregătitul războiului, ajungând ca mai apoi, deprinse deja cu arta ţesutului şi a cusutului, să realizeze piese cât mai frumoase cu care să se mândrească în sat.
Materia primă folosită la ţesut este: bumbacul, inul şi lâna, mai ales pentru textilele de interior (ştergare, covoare). Ţesăturile manuale pot fi realizate apelând la cele mai complicate tehnici, chiar dacă se lucrează la strunguri destul de simple.
Covoarele, piese populare de decor în interiorul caselor ţărăneşti, lucrate în Moldova sunt de două tipuri: covoare netede, tip chilim, şi în noduri, de tip oriental. Covorul de tip oriental, denumit şi "cergă" se deosebeşte de cel tradiţional oriental prin densitatea mult mai mică a nodurilor, dar şi prin lungimea mult mai mare a firelor. Cerga este un covor întâlnit în multe zone rurale din România, însă şi acesta diferă de la o regiune la alta. Ca decor, cerga din Moldova are marginile mult mai pronunţate cu motive şi modele din crenguţe care se repetă pe mai multe rânduri pentru a crea un arbore al vieţii. Tot aici în Moldova, covoarele mai poartă numele de scoarţe, având ca ornament motive simobolice stilizate şi un colorit variat.

Broderii


Brodatul presupune împodobirea materialelor textile şi a pieilor utilizate mai ales la confecţionarea pieselor de port popular şi uz casnic ca o completare de natură estetică şi decorativă a acestora. Piesele de port popular care beneficiază cel mai des de broderii sunt poalele, cămăşile, bundiţele. Perioada în care tehnica şi arta de împodobire a obiectelor textile a cunoscut cea mai mare dezvoltare a fost în secolul XVIII şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, perioadă în care tradiţiile ţesutului şi broderiei erau apreciate drept valori ale statutului socio-economic al tinerelor fete.

Masti populare


În cadrul obiceiurilor din regiunea Moldova găsim prezente costumaţiile specifice diferitelor jocuri sau evenimente populare, îmbogăţite cu măşti deosebite prin expresivitatea lor. Meşteşugul măştilor tradiţionale este o îndeletnicire veche în judeţele Neamţ, Iaşi sau Bacău, fiind considerat şi un mesager al obiceiurilor şi tradiţiilor străvechi.
Măştile, confecţionate de meşteri populari, sunt de două tipuri, antropomorfe (care înfăţişează moşi, babe sau calangii) şi zoomorfe (ex. capra), fiind confecţionate din materiale precum blană de animale, piele, lemn cioplit, pânză, coajă de tei, mesteacăn şi brad, sfoară, pene şi mărgele colorate, coarne de animal, oglinzi, etc.
Talentul, imaginaţia şi îndemânarea meşterilor populari iese la iveală în momentul realizării acestor obiecte lucrate manual, iar localităţi precum Tărpeşti, Brusturi, Ghindăoani, Timişeşti, Pipirig, Vânători, Boboieşti şi Lunca sunt cunoscute pentru frumuseţea artistică a măştilor lucrate de localnici.
Dincolo de considerarea lor la momentul de faţă drept recuzită mai ales în cadrul obiceiurilor de iarnă, originea măştilor are şi un istoric mitic, în care omul, pentru a se apăra de inexplicabil, de plăsmuiri şi alte elemente fantastice, a creat un instrument magic, capabil să-l protejeze şi să-l ferească de rău.
Astăzi, vatra satului este scena pe care se desfăşoară jocurile populare cu măşti, în faţa tuturor celor prezenţi, spectatori la demonstraţii de dans şi cântec.
În cazul Jocului ursului, practicat și astăzi, sunt prezenți doboșari frumos costumați care bat ritmul în dobă susținut cu stoinicie de flăcăi îmbrăcați în blană naturală de urs, ce execută porunca conducătorului cetei de ursari. Acest ritual redă metaforic succesiunea anotimpurilor (prin rostogolirea urșilor în cerc, ca simbol al morții și învierii miraculoase), succesiune reprezentată foarte bine de acest animal capabil să înfrunte iarna și să vestească primăvara.
Un alt obicei care implică purtarea de măști de către participanți și care se întâlnește și se păstrează în zona Neamț este așa-numitul Hala Matahala, din Marțea Grasă. Înainte de intrarea în Postul Paștelui se organizează un bal mascat la care participă toți flăcăii satului. Mascați, ei ies la Hala Matahala care presupune o plimbare prin centrul satului după care participă la horă sau la bal. Costumațiile sunt variate. Fie se îmbracă în fete, fie în diferite persoanje precum bătrânul sau țiganul sau își dau cu funingine pe față. Cei mai mândri dintre ei îşi pun la pălarie un picior de la găina tăiată în acea zi. E vorba întotdeauna de picior de găină și nu de cocoș pentru că se consideră că acesta din urmă poartă ghinion. De cealaltă parte, fetele se îmbracă în costum popular. Meniul cinei din această zi este unul special, ultimul cu carne până la Paşte, carne de găină din care se face borș și friptură.